Războiul cu mintea mea

 Inspiră adânc și expiră eliberator. Numără de la 50 în jos, mișcă-ți corpul în acest fel. Aleargă până îți dai sufletul pe afară, citește despre astre si pietre colorate, vorbește, scrie!

Și totuși încă sunt în război cu mintea mea. Cum a început totul?

Am fost un copil mediocru, cu rezultate mediocre, iar asta nu a fost de ajuns pentru mama mea profesoară care a realizat că își dorește un copil care să îi aducă fală în orașul mic în care locuiați. Orice abatere de la drumul academic strălucit era etichetat ca o dezamăgire totală. Eu eram instrumentul mândriei, fericirii, bunăstării ale acelei case. Lucrurile în casă erau cumva în echilibru cât timp tatăl meu era în viață, fiindcă deși și el era o personalitate strictă și nu îmi permitea multe lucruri, simțeam mereu că este mândru de mine și că mă iubește necondiționat. Aveam un atașament sigur față de tatăl meu, dar îmi era rușine să îl expun în societate din cauza înfățișării lui bolnăvicioase, cu păr alb și picioare umflate și închise la culoare. Îmi plăcea să îl fac să arate mai tânăr, îi cumpărasem vopsea pentru părul lui alb, jeanși moderni mulați, tricouri colorate. Însă toate încercările mele de a-mi crea iluzia că tatăl meu e sănătos și tânar au dus la refularea unor adevăruri clare: acelea că era bolnav și pe moarte. 

Pierderea este un sentiment zguduitor, fie că pierzi o persoană dragă, un job, o oportunitate. Ne este greu să ne trezim neputincioși în fața vârtejului care se numește viață pe acest Pământ, să ne luptăm cu durerea, să acceptăm că acel lucru nu se mai întoarce. Dar nimic nu se întâmplă fără un motiv.

Adevărul este că tatăl meu, înainte de bolile fizice, trecuse printr-un divorț foarte dureros cu prima lui soție. A urmat o perioadă de depresie tratată cu " asta e viața, lasă că trece", care s-a transformat în boli cardiace. Suferință profundă, fiindcă deodata își pierduse partenerul de viață care îl înșela în propria casă, dar și doua fiice pe care nu le-a mai văzut niciodată după divorț. Apoi lucrurile au început să prindă din nou culoare când a întâlnit-o pe mama mea, care i-a dăruit fiica minunată care îi putea salva toate suferințele din trecut. 

Am învățat de la el foarte multe lucruri, despre principii de viață, despre cum să te iubești pe tine și pe alții într-un mod onorabil, să fii mândru de tine și să îți urmezi drumul tău. Însă tatăl meu era ca o cutie a Pandorei: strălucitoare și ademenitoare la exterior, însă plină de șerpi în interior. Personalitatea lui radiantă, hazlie, care nu se lăsa doborâtă niciodată ascundea mereu ceva. Nimeni, dar nimeni, nu putea știi niciodată câte lucruri gândește, ce ascunde, cu ce se luptă de fapt. Și eu am moștenit acest scut al umorului în cazul unei traume și l-am aplicat în cel mai vulnerabil moment, moartea lui.

Am râs de înmormântare, am râs de tradiții și de mers la cimitir, am încercat să nu plâng și mă deranja teribil când cineva de lângă mine plângea. M-am întors cât mai rapid la școală și am încercat să uit că am avut cândva un tată. Am mai scris despre asta, în tăcere, să nu mă vadă nimeni că sufăr. Să nu știe nimeni ce greu îmi e, pentru că eu sunt invincibilă, sunt perfectă, nu sunt o povară sau o dezamăgire. Mamei mele o să îi fie și mai greu dacă mă vede și pe mine că plâng! Nu am voie să o las să mă vadă tristă. Când cineva venea să mă consoleze, să mă ia în brațe și vedeam că încep să le curgă lacrimile, începeam eu să îi consolez pe ei și le spuneam că o să fie bine, că așa a fost să fie. 

Tatăl meu a avut de plătit faptul că nu și-a trăit suferința, că nu a avut grijă de sinele său, că s-a mințit și a șters cu buretele toate problemele sale. Nu vreau să cad și eu în această capcana, iar subconștientul meu a adus la suprafață tot pentru a putea să îmi trăiesc durerea, frica, rușinea. Eu sunt pe un drum teribil de greu, dar care mă aduce mai aproape de Sinele meu, de menirea mea.

Totul a început când am avut primul meu atac de panică la facultate. Simțeam o durere în piept, simțeam că îmi ia foc capul, încercam să mă calmez dar nu reușeam. Am simțit nevoia să merg la spital unde m-au calmat. A fost terifiant, și nu am spus nimănui. Apoi a urmat o perioada grea pentru mine și partenerul meu, pe care iar am tratat-o cu atitudinea „ eu sunt puternică ” și m-a lovit o răceala datorită căreia a trebuit să stau în pat 3 zile. Știam că totuși eu și partenerul meu o să ne împăcăm, și așa a fost. Apoi a urmat o perioada de târguri de job-uri IT, unde am mers cu prietenul meu în speranța că o să ne fie valorificată munca grea și că o să ne angajăm undeva unde o să ne simțim împliniți. Însă aceste târguri s-au dovedit a fi o dezamăgire, simțeam că nu suntem deloc suficient de buni și că avem ani de muncă pentru a putea ajunge la un nivel cât de cât asemănător cu al colegilor noștri. Am început să mă epuizez, să lucrez după facultate în plus la aceste proiecte care credeam că o să-mi asigure un viitor mai bun, să mă gândesc încontinuu ce trebuie să fac ca să fiu suficient de bună. Mergeam la interviuri unde aveam același rezultat de fiecare dată, nu ești suficient de bună. 

Motivul pentru care eram înscrisă la facultatea de IT era ca să o mulțumesc pe mama mea, să ne pot asigura un viitor financiar stabil, să pot fi fiica perfectă de care ea să fie mândră. Dar nu îmi plăcea deloc acest domeniu. 

Între timp, după aceste târguri de job-uri, a venit momentul să fac practica obligatorie pentru facultate.

Vineri, după facultate, am început să lucrez din nou pentru a încerca să fiu suficient de bună, însă m-au lovit niște stări de greață, frisoane, îmi era cald și frig în același timp. A trebuit să elimin mâncarea din acea zi, să mă învelesc cu două pături și să mă culc. Dimineața următoare mă simțeam bine, crezând că a fost doar o reacție adversă la ceea ce mâncasem în acea zi. Dar frisoanele au revenit. Am luat pastile de răceala, ceaiuri, nurofen, dar nu mă puteam liniști. Simțeam frica până în măduvele oaselor. Luni a trebuit să mă întorc la facultate, la practică, să fiu funcțională. Mă simțeam din ce în ce mai rău, oboseam foarte repede, aveam dureri în piept, senzații de căldură incontrolabile. Tot Sinele meu îmi dădea semnale că trebuie să acționez, că drumul pe care sunt nu este unul bun. Am făcut vizite la doctori care îmi spuneau că este o răceala și că o să treacă. Răceala a trecut, însă eu în fiecare dimineață mă trezeam plângând, îi spuneam partenerului meu că nu vreau să fiu bolnavă, că îmi e frică, nu știu ce se întâmplă cu mine... Am ajuns într-un final la terapie unde mi s-a spus că este posibil să mă confrunt cu anxietate și depresie, însă eu nu mă simțeam deloc depresivă. Tot ceea ce mintea mea îmi spunea era că sunt bolnavă în stadiu terminal și că nu mai e nimic de făcut pentru mine. Au apărut niște dureri de cap îngrozitoare, am început să iau tratament psihiatric. Tratamentul mă făcea să mă simt și mai rău, eram constant neliniștită, într-un stres oribil. A trebuit las deoparte tratamentul psihiatric după doar 3 zile de tratament fiindcă făcusem varicelă. Am stat în casă 2 săptămâni alături de gândurile mele, nu am putut face terapie, nu puteam face mișcare, nu puteam lua tratamentul psihiatric. A fost groaznic. După cele 2 săptămâni de stat în casă și vegetat a început calvarul: stări de anxietate oribile, atacuri de panică de 2-3 ori pe zi, senzații de sufocare, senzație de moarte, am sunat la un hotline pentru anxietate, părea că nimic nu mă va ajuta. Nu știam ce să mai fac, eram disperată, nu știam la ce doctor să mă mai duc, la ce terapie, nimic nu avea sens... Dar am început să iau din nou tratamentul psihiatric. Doar luam tratamentul și așteptam să mă simt mai bine, stând în pat majoritatea timpului pentru că îmi era frică de pulsul meu, de cum respir, de cum se simte corpul meu. Îmi era frică să ies din casă, să fiu singură, să mănânc, să îmi fac duș. Îmi era frică să trăiesc pentru că simțeam că o să mor. Am început să lucrez la durerea pe care o purtam față de moartea tatălui meu, să plâng, să vorbesc. Am început să îmi notez cum mă simt referitor la absența lui, să îi simt lipsa, dorul... Dar era din ce în ce mai greu.

Apoi a apărut mătușa mea ca un înger salvator și mi-a explicat teoria polivagală, exerciții de respirație, yoga, cum să abordezi gândurile intrusive, și pentru prima dată în câteva săptămâni am început să mănânc, să mă mișc, să ies din casă. A fost incredibil, eu renunțasem complet la mine și eram sclava minții mele. A trebuit să mă lupt constant cu mintea mea și războiul care se ține între mintea mea și mine... Gânduri obsesive, senzații oribile, ideea că nu știu ce se întâmplă cu mine...

Dar și progresul extraordinar pe care l-am făcut! Călătoria spirituală în care am pornit, conexiunea pe care o am acum cu sinele meu, faptul că am pornit pe un drum ales de mine: m-am înscris la facultatea de psihologie, adevărata mea pasiune, unde o să pot să fiu cine îmi doresc să fiu! Nu mai trebuie să port o mască în fiecare zi și să mă duc într-un mediu toxic unde nimeni nu mă înțelege! Pot fi eu, în fiecare zi. Eu am numit monstrulețul din mintea mea care îmi dă aceste stări Coca. Uneori îmi imaginez cum Coca țipă, cum îi dau foc, cum mă lupt cu ea. Uneori o accept, uneori ea mă acaparează. Este un război cu mintea mea. Dar l-am înțeles, l-am acceptat și acum îl integrez. Îmi las gândurile să curgă fără să mă afecteze. Daca am un gând foarte banal, ca de exemplu, astăzi este soare, o să stau să mă întreb încontinuu „ de ce m-am gândit la asta?” , „ ce înseamnă acest gând?!”, „ gândul acesta este de fapt un mesaj rău ascuns!”? Nu. Așa este și cu gândurile intrusive terifiante. Sunt doar gânduri, iar ele nu ne pot răni. Ele sunt răni care ies la suprafață și se vindecă. Sunt imagini din subconștient care sunt prea grele sau terifiante pentru a putea fi procesate la nivelul acestuia, și ies la suprafață că să poată fi eliberate. Atât. Lasă-le să curgă. 

Inspiră adânc și expiră eliberator. Numără de la 50 în jos, mișcă-ți corpul în acest fel. Aleargă până îți dai sufletul pe afară, citește despre astre si pietre colorate, vorbește, scrie!