Și... acum?

După ziua în care m-am sinucis, m-am trezit în patul meu. Am văzut fereastra mare prin care nu intra nici un pic de lumină, pentru că nu suportam lumina. Pozele de pe peretele din nordul camerei mele erau tot acolo, reamintindu-mi de zilele de vară prea luminoase și de zilele mele preferate, cele de iarnă. Zilele în care zâmbeam.
După ziua în care m-am sinucis, m-am îndrăgostit. Și nu m-am îndrăgostit de băiatul de la școală sau de modelul din reclama de la TV. M-am îndrăgostit de mama, și de fața ei invadată de lacrimi. M-am îndrăgostit de tata, care stătea lângă mama plângând. M-am îndrăgostit de toți oamenii care erau acolo, lângă mormântul meu, plângând spunându-și că este imposibil. M-am îndrăgostit de felul în care lumina îi înconjura. De felul în care norii străbăteau cerul, de cer, de stele, de lună. 
După ziua în care m-am sinucis, am văzut oameni venind la mine și întrebându-mă ce m-a măcinat atât de tare încât am decurs la un asemenea gest. 
După ziua în care m-am sinucis, o parte din mine vedea o ușurare, o parte din mine vinovăție. 
După ziua în care m-am sinucis, aș fi vrut să o fac încă o dată. Să le arăt, că în această lume fără sens, am avut un sens; acela de a afla ușurarea morții.
-
-
După o lună de la sinuciderea mea, oamenii nu mă mai vizitează. Părinții, o dată pe săptămână varsă o lacrimă,aduc o floare și pleacă.  
-
-
După un an de la sinuciderea mea, părinții mei vin tot mai des. Lumea vine tot mai des. Mai mulți oameni vin tot mai des. 
După un an de la suniciderea mea, aproape în fiecare zi e cineva la mormântul meu. 
După un an de la suniciderea mea, școala a făcut un eveniment. Mă așteptam să fie aceeași nesimtiți. Bineînțeles că erau, dar erau și prietenii mei. Unii spuneau că eram o amărâtă de fată care s-a aruncat de pe bloc, o sortită a morții. 
Dar, cei care îmi erau prieteni, dar nu am știut niciodată să-i ascult, au spus: 
„ Poate că Soarele era gelos pe tine pentru că îi luai din strălucire, așa că te-a făcut să dispari.
Sau poate că Luna nu lumina așa bine nopțile cum o faceai tu, așa că te-a făcut să dispari.
În fiecare zi ne aducem de tine, de ura ta pentru lumină, de tristețea ta și de modul cum faceai o atmosferă atât de plăcută când erai prin preajmă. Erai fericirea noastră tristă. Erai Soarele ce ura lumina. Erai cel mai tare paradox.”
După un an de la sinuciderea mea, în acea zi, am știut că vreau să mă întorc. Am știut că vreau din nou să simt căldura, frigul. Să ating picăturile ploii și să prind primul fulg de nea. 


Am știut că vreau din nou viață.