Nu se oprește aici!
Pentru tine, sper să îmi verifici blogul curând. Mai știi când am zis că postez numai când am sentimente foarte puternice? Ai trezit unul în mine pentru a doua oară.
Azi, de dimineață, m-am trezit cu un singur gând: îmi era frică.
Nu m-am gândit niciodată cum este să simți acest tip de frică. N-am vrut să mă gândesc la un scenariu în care să fii, dar de fapt să nu fii. Mi-am imaginat de multe ori că uneori nu o să fii, dar niciodată cum ai fost absent atunci.
„Cum va fi când vei pleca?”, m-am întrebat acum ceva timp. Din nefericire, am plecat eu. Nu știu dacă regret sau dacă sunt de părere că a fost bine că s-a întâmplat în modul ăsta.
Tot acum ceva timp, mă gândeam la micul nostru infinit. Poate că nu e de mult timp un infinit, dar e al nostru. Chiar dacă sunt confuză, geloasă, tristă sau chiar depresivă, sentimentele astea nu trec peste micul nostru infinit. Îmi pare rău că eram mereu supărată, pentru acum văd că motivele mereu erau superficiale. Poate că a fost mai bine că nu mi-am consumat fericirea, care sper ca va venii când vom depăși momentul ăsta. Să nu crezi că nu eram fericită. Mă simțeam cea mai fericită și norocoasă persoană, dar n-am învățat prea bine să exprim asta. Poate aveam nevoie de timp să realizez că nu e temporar, dar a intervenit asta, și m-a lovit mai puternic decât multe provocări din viața mea. Poate crezi că exagerez, și sunt sigură că asta ai crezut, dar crede-mă, nu o fac. Îți jur că nu am fost niciodată așa, nici anul trecut, niciodată. Nu am fost așa nici când am avut probleme grave în familie. Nu știu ce mi-ai făcut. Faptul că m-ai făcut să te iubesc cum n-am mai iubit în viața mea, iar apoi să mă faci să cred că tu nu o faci pur și simplu m-a distrus. Știu că nu ai făcut-o intenționat și nu cred ca realizezi cât de tristă am fost și sunt. Știu că mă iubești, fiindcă nu te puteai schimba așa repede, dar îmi e așa frică. Și da, frica mea e accentuată de gelozie, care e extrem de prostească dar pe care nu pot să o stăpânesc. Erai acolo, cu ea, și râdeați în fața mea, iar eu mă uitam tristă și nervoasă la voi. Nu cred că știi cum m-am simțit atunci. Poate nu mă crezi capabilă de sentimentele astea, dar aseara n-am fost eu. Aseară am fost ceva creat de momentele în care îmi răspundeai greu, de momentele în care vorbeai mai mult cu alte fete decât cu mine, de momentele în care spuneai că vorbim când ajungi acasă, dar nu îmi dădeai mesaj când ajungeai, și de momentele când erai ocupat cu multe alte lucruri. Nu zic că eu nu am greșit. E ok să greșim. Dar aseară s-a format cea mai urâtă versiune a mea, simțindu-mă ca un copil abandonat. Da, în timp ce tu te distrai în oraș, eu eram acasă, sperând ca vei ajunge la măcar 12, și că îmi vei da un amărât de mesaj. Dar nu ai ajuns la 12... Și nici nu mi-ai dat mesaj. Număram orele și minutele până vei ajunge, în speranța că mă vei liniștii când ajungi. Nimic nu mă putea ajuta în momentele alea, decât un mesaj de la tine. Un mesaj pe care l-ai fi trimis pentru că te gândeai la mine sau pentru că voiai să văd ce mai fac. Dar nu s-a întâmplat... Am plâns, și iar am plâns, și deși sună dramatic și tras de păr, a fost un coșmar. A fost un coșmar să știu că ești acolo și habar nu aveai cât sufăr din cauza asta si probabil că nici nu te gândeai la ce fac. Nu te condamn. Am înteles că ai nevoie și de timp pentru tine, dar știi, ai exagerat puțin. Nu înțelegeam, fiindcă eu când ți-am propus să îți dau puțin spațiu, l-ai refuzat imediat și mi-ai spus că e perfect așa cum suntem. Mă gândesc că totul e bine cât ne avem unul pe celălalt, dar te mai am?
Sper să citești cândva ce-am scris aici. Poate ți se va părea o prostie, poate îl vei ignora, sau poate nu. Oricum, o să spun ce știi deja, că te iubesc al dracu de mult și că am nevoie de tine mai mult decât de oricine altcineva...
Azi, de dimineață, m-am trezit cu un singur gând: îmi era frică.
Nu m-am gândit niciodată cum este să simți acest tip de frică. N-am vrut să mă gândesc la un scenariu în care să fii, dar de fapt să nu fii. Mi-am imaginat de multe ori că uneori nu o să fii, dar niciodată cum ai fost absent atunci.
„Cum va fi când vei pleca?”, m-am întrebat acum ceva timp. Din nefericire, am plecat eu. Nu știu dacă regret sau dacă sunt de părere că a fost bine că s-a întâmplat în modul ăsta.
Tot acum ceva timp, mă gândeam la micul nostru infinit. Poate că nu e de mult timp un infinit, dar e al nostru. Chiar dacă sunt confuză, geloasă, tristă sau chiar depresivă, sentimentele astea nu trec peste micul nostru infinit. Îmi pare rău că eram mereu supărată, pentru acum văd că motivele mereu erau superficiale. Poate că a fost mai bine că nu mi-am consumat fericirea, care sper ca va venii când vom depăși momentul ăsta. Să nu crezi că nu eram fericită. Mă simțeam cea mai fericită și norocoasă persoană, dar n-am învățat prea bine să exprim asta. Poate aveam nevoie de timp să realizez că nu e temporar, dar a intervenit asta, și m-a lovit mai puternic decât multe provocări din viața mea. Poate crezi că exagerez, și sunt sigură că asta ai crezut, dar crede-mă, nu o fac. Îți jur că nu am fost niciodată așa, nici anul trecut, niciodată. Nu am fost așa nici când am avut probleme grave în familie. Nu știu ce mi-ai făcut. Faptul că m-ai făcut să te iubesc cum n-am mai iubit în viața mea, iar apoi să mă faci să cred că tu nu o faci pur și simplu m-a distrus. Știu că nu ai făcut-o intenționat și nu cred ca realizezi cât de tristă am fost și sunt. Știu că mă iubești, fiindcă nu te puteai schimba așa repede, dar îmi e așa frică. Și da, frica mea e accentuată de gelozie, care e extrem de prostească dar pe care nu pot să o stăpânesc. Erai acolo, cu ea, și râdeați în fața mea, iar eu mă uitam tristă și nervoasă la voi. Nu cred că știi cum m-am simțit atunci. Poate nu mă crezi capabilă de sentimentele astea, dar aseara n-am fost eu. Aseară am fost ceva creat de momentele în care îmi răspundeai greu, de momentele în care vorbeai mai mult cu alte fete decât cu mine, de momentele în care spuneai că vorbim când ajungi acasă, dar nu îmi dădeai mesaj când ajungeai, și de momentele când erai ocupat cu multe alte lucruri. Nu zic că eu nu am greșit. E ok să greșim. Dar aseară s-a format cea mai urâtă versiune a mea, simțindu-mă ca un copil abandonat. Da, în timp ce tu te distrai în oraș, eu eram acasă, sperând ca vei ajunge la măcar 12, și că îmi vei da un amărât de mesaj. Dar nu ai ajuns la 12... Și nici nu mi-ai dat mesaj. Număram orele și minutele până vei ajunge, în speranța că mă vei liniștii când ajungi. Nimic nu mă putea ajuta în momentele alea, decât un mesaj de la tine. Un mesaj pe care l-ai fi trimis pentru că te gândeai la mine sau pentru că voiai să văd ce mai fac. Dar nu s-a întâmplat... Am plâns, și iar am plâns, și deși sună dramatic și tras de păr, a fost un coșmar. A fost un coșmar să știu că ești acolo și habar nu aveai cât sufăr din cauza asta si probabil că nici nu te gândeai la ce fac. Nu te condamn. Am înteles că ai nevoie și de timp pentru tine, dar știi, ai exagerat puțin. Nu înțelegeam, fiindcă eu când ți-am propus să îți dau puțin spațiu, l-ai refuzat imediat și mi-ai spus că e perfect așa cum suntem. Mă gândesc că totul e bine cât ne avem unul pe celălalt, dar te mai am?
Sper să citești cândva ce-am scris aici. Poate ți se va părea o prostie, poate îl vei ignora, sau poate nu. Oricum, o să spun ce știi deja, că te iubesc al dracu de mult și că am nevoie de tine mai mult decât de oricine altcineva...
Comentarii
Trimiteți un comentariu