Te-ai, dar nu știu ce

Aș spune că te-ai schimbat, dar nu e chiar așa... Ești aceeași persoană sufletistă și bună... Doar că nu și cu mine. Ai devenit atât de distanțată, încât te privesc ca pe soare. Atât de bunà, dar atât de departe. De la serile lungi în care erai numai a mea, în care aveam conversații lungi și dulci, la ce s-a ajuns? De ce...? Am greșit eu? Am luat-o prea repede...? Acum, timpul trece odată cu amintirile noastre, odată cu tot ce am avut. Și asta pentru că suntem tineri îndragostiți, orbiți de nedreptate care înfloresc asemenea florilor... Dar se i ofilesc... De ce? Trăim ca să greșim, greșim pentru că trăim, din greșeli învățăm... Până la un punct, dar niciodată nu e prea târziu. Iarna a venit și în sufletul nostru, ne-a adus furtuni de zăpadă și a lăsat în urma ei o pată de suferință, atât de adâncă încât zărim cu greu luminița de la capătul tunelului.
Nimic nu mai are nici o logică de când ai plecat. Nu ești trandafirul meu, prima mea ninsoare, nu mai ești totul. Ești doar tu , tu și nefericirea ta. De ce...?