A susține
A susține
Un verb deloc complicat, ușor de înțeles... Mai greu de pus în practică.
Zicem că susținem lumea - nu sunt eu cine știe ce specialistă, dar o să-mi zic părerea.
Susții cu adevărat pe cineva atunci când , în primul rând, încetezi să-l judeci. Îl susții printr-un zâmbet atunci când e la pământ, nu începi să râzi de ce face. Te interesezi , îi dai forța de a continua, ești acolo în orice moment, nu doar la început sau doar la sfârșit.
„Forever isn't for everyone”
*ești prieten cu cineva atunci când pur și simplu nu-ți pasă că nu are 700 de like-uri, că nu e cel mai popular din oraș, că nu are cele mai mari note, că nu perfect - îți pasă doar că te susține, că îți este alături.
Amintirile sunt foarte importante, nu le distrugem atunci când aflăm că omul a dat de greu...
Suntem ca un val, când sus, când jos; viața ne ridică în cele mai înalte vârfuri ale muntelui, apoi ne îngroapă în pământ.
Oameni falși întâlnim la tot pasul. Cresc și tot cresc, rasa lor este cea mai răspândită. Poate că au ajuns atât de triști încât s-au închis prea tare în ei, devenind falși - totuși , susțin oamenii de la distanță prin felul în care nu îi interesează. Sunt atât de separați, spun că te iubesc însă nu o fac; posibil să nu își dorească să fi rănit.
Am încetat să mă mai încerc să intru în mințile oamenilor. Sunt atât de imprevizibili uneori, încât nici nu îi poți susține, ei resping ajutorul : au fost răniți de prea multe ori. De mult timp doar mă uit în ochii oamenilor, mă uit la cum arată și îmi pot da seama dacă sunt fericiți, triști, dacă își doresc ceva, îmi dau seama cum este caracterul lor. Felul în care un om își închide sentimentele sub o mască este incredibil. Susținem oamenii înșelându-ne pe noi, spunând că totul este bine, dar până și noi realizăm că nu e așa. Ne dorim să nu ne eliberăm sentimentele. Suntem indiferenți. Nu ne mai pasă ca înainte - încercăm să fim fericiți - nu ne iese - sprijinim lumea ca să părem fericiți - ajungem să fim mai triști ; aici apare efectul valului. Urcăm cât de sus putem, apoi dintr-o dată coborâm jos, jos. 28 de minute până la miezul nopții. Ați observat că luna nu strălucește atât de puternic în fiecare seară? Stelele la fel. Nici noi nu putem strălucii în fiecare noapte la fel de tare, dar trebuie să ne străduim să strălucim cât mai mult, mai tare și mai adevărat.
susținând oamenii ne susținem pe noi
N-am să înțeleg niciodată perfecțiunea lunii , perfecțiunea stelelor, perfecțiunea din jurul nostru atât de simplă,dar atât de greu de descifrat. Mi-aș dori să pot să vorbesc cu luna, să-i pot spune cât de dragă-mi este, să-i mulțumesc că a apărut în fiecare seară singuratică și îmi lumina drumul... Mi-aș dori să le spun stelelor cât de inocente par, ca o femeie neatinsă și palidă , ce nu are nevoie de nimic ca să fie cea mai bună. Aș vrea să am timp pentru un cuvânt pentru fiecare stea, despre felul cum se susțin între ele, despre felul cum își găsesc așa bine locul în lume, despre felul cum ne pătrund în suflet și ating cele mai profunde idei ale minții mele.
„ De ce ? ” e întrebarea pe care mi-o pun în fiecare seară. Oare de ce sunt lucrurile așa cum sunt, care e răspunsul adevărat la apariția noastră pe Terra, cine poate știi ce era în minte oamenilor de acum 1000 de ani , de ce nu putem schimba lucrurile mai mult decât acum, de ce stelele nu sunt albastre, de ce oare ne-am obișnuit așa de tare cu viața așa cum e? Dacă ceva s-ar schimba, oamenii nu ar fi pregătiți să ne susținem unii pe alții. Ar fi un haos. Gândiți-vă cum ar arăta cerul roz, nori negrii , case plutitoare, oameni mov cu aripi și multe altele.
.jpg)
.jpg)
Un verb deloc complicat, ușor de înțeles... Mai greu de pus în practică.
Zicem că susținem lumea - nu sunt eu cine știe ce specialistă, dar o să-mi zic părerea.
Susții cu adevărat pe cineva atunci când , în primul rând, încetezi să-l judeci. Îl susții printr-un zâmbet atunci când e la pământ, nu începi să râzi de ce face. Te interesezi , îi dai forța de a continua, ești acolo în orice moment, nu doar la început sau doar la sfârșit.
„Forever isn't for everyone”
*ești prieten cu cineva atunci când pur și simplu nu-ți pasă că nu are 700 de like-uri, că nu e cel mai popular din oraș, că nu are cele mai mari note, că nu perfect - îți pasă doar că te susține, că îți este alături.
Amintirile sunt foarte importante, nu le distrugem atunci când aflăm că omul a dat de greu...
Suntem ca un val, când sus, când jos; viața ne ridică în cele mai înalte vârfuri ale muntelui, apoi ne îngroapă în pământ.
Oameni falși întâlnim la tot pasul. Cresc și tot cresc, rasa lor este cea mai răspândită. Poate că au ajuns atât de triști încât s-au închis prea tare în ei, devenind falși - totuși , susțin oamenii de la distanță prin felul în care nu îi interesează. Sunt atât de separați, spun că te iubesc însă nu o fac; posibil să nu își dorească să fi rănit.
Am încetat să mă mai încerc să intru în mințile oamenilor. Sunt atât de imprevizibili uneori, încât nici nu îi poți susține, ei resping ajutorul : au fost răniți de prea multe ori. De mult timp doar mă uit în ochii oamenilor, mă uit la cum arată și îmi pot da seama dacă sunt fericiți, triști, dacă își doresc ceva, îmi dau seama cum este caracterul lor. Felul în care un om își închide sentimentele sub o mască este incredibil. Susținem oamenii înșelându-ne pe noi, spunând că totul este bine, dar până și noi realizăm că nu e așa. Ne dorim să nu ne eliberăm sentimentele. Suntem indiferenți. Nu ne mai pasă ca înainte - încercăm să fim fericiți - nu ne iese - sprijinim lumea ca să părem fericiți - ajungem să fim mai triști ; aici apare efectul valului. Urcăm cât de sus putem, apoi dintr-o dată coborâm jos, jos. 28 de minute până la miezul nopții. Ați observat că luna nu strălucește atât de puternic în fiecare seară? Stelele la fel. Nici noi nu putem strălucii în fiecare noapte la fel de tare, dar trebuie să ne străduim să strălucim cât mai mult, mai tare și mai adevărat.
susținând oamenii ne susținem pe noi
N-am să înțeleg niciodată perfecțiunea lunii , perfecțiunea stelelor, perfecțiunea din jurul nostru atât de simplă,dar atât de greu de descifrat. Mi-aș dori să pot să vorbesc cu luna, să-i pot spune cât de dragă-mi este, să-i mulțumesc că a apărut în fiecare seară singuratică și îmi lumina drumul... Mi-aș dori să le spun stelelor cât de inocente par, ca o femeie neatinsă și palidă , ce nu are nevoie de nimic ca să fie cea mai bună. Aș vrea să am timp pentru un cuvânt pentru fiecare stea, despre felul cum se susțin între ele, despre felul cum își găsesc așa bine locul în lume, despre felul cum ne pătrund în suflet și ating cele mai profunde idei ale minții mele.
„ De ce ? ” e întrebarea pe care mi-o pun în fiecare seară. Oare de ce sunt lucrurile așa cum sunt, care e răspunsul adevărat la apariția noastră pe Terra, cine poate știi ce era în minte oamenilor de acum 1000 de ani , de ce nu putem schimba lucrurile mai mult decât acum, de ce stelele nu sunt albastre, de ce oare ne-am obișnuit așa de tare cu viața așa cum e? Dacă ceva s-ar schimba, oamenii nu ar fi pregătiți să ne susținem unii pe alții. Ar fi un haos. Gândiți-vă cum ar arăta cerul roz, nori negrii , case plutitoare, oameni mov cu aripi și multe altele.
0:01
Comentarii
Trimiteți un comentariu